Chocolat (Ciocolată cu dragoste) 2000

“A fost odată ca niciodată…” este formula iniţiatoare prin care Lasse Hallström introduce spectatorul în atmosfera feerică a faptelor ce urmează a fi prezentate în noua sa producţie inspirată din romanul “Chocolat” de Joanne Harris.

Motivul vântului din nord este prezent pe tot parcursul derulării evenimentelor, având puterea de a lua decizii asupra destinelor şi de a le schimba, de a le controla şi de a le impune supunerea la propria voinţă. Cu alte cuvinte, vântul echivalează cu divinitatea aferentă lumii creştinizate şi face cunoscută apartenenţa protagonistei la o cultură enigmatică, şi anume la cea mayaşă.

Povestea capătă formă într-un orăşel franţuzesc, Lansquenet, unde vieţile locuitorilor săi decurg în rigurozitatatea unei discipline absolute. Prin respectarea unei tradiţii nomade ancestrale , Vianne Rocher şi fiica sa Anouk poposesc în acest spaţiu, tulburând liniştea care stă la baza societăţii restrânse a orăşelului prin deschiderea unei ciocolaterii în plin Post al Paştelui, fapt ce-l ambiţionează pe Contele de Reynaud, primarul, să determine plecarea acestora.  Purtând un respect deosebit generaţiilor trecute, acesta din urmă este “un om răbdător”, care, prin propriul exemplu, caută să controleze buna convieţuire a locuitorilor prin urmarea unor linii bine definite ale eticii şi moralităţii susţinute de către biserică. Faptul că Vianne este păgână şi mamă necăsătorită acutizează ambiţia primarului, anulând orice posibilitate a acesteia de a se integra în noul colectiv. De aceiaşi neacceptare suferă şi Armande, proprietara spaţiului destinat ciocolateriei, care, prin comportamentul ei necorespunzător, a câştigat dispreţul fiicei sale Caroline. Sub masca durităţii, bătrâna ascunde sentimentul durerii şi al singurătăţii pe care i-l împărtăşeşte lui Vianne, mărturisindu-i că nu-şi poate vedea nepotul din pricina Carolinei, care caută să-l sufoce pe băiat cu nevoia obsesivă de a-l proteja şi de a-l ţine cât mai departe de exemplul negativ oferit de Armande. Protagonista caută, aşadar, un prilej de a face posibilă apropierea dintre bunică şi nepot şi face din magazinul său locul de întâlnire a celor doi. Pe de altă parte, se evidenţiază drama Josephinei Muscat, o femeie nevoită să îndure tratamentul dur pe care i-l oferă brutalitatea unui soţ faţă de care nutreşte numai sentimente de ură şi teamă. Pentru aceasta, noua venită devine o poartă de salvare prin faptul că în ea găseşte susţinerea, înţelegerea şi încurajarea care îi lipseau. Prin legarea prieteniei cu Vianne, Josephine îşi descoperă latura puternică care-i defineşte personalitatea. În ciuda faptului că cei mai mulţi se simt tentaţi de rafinamentul dulciurilor expuse în noul magazin, nu la fel de mulţi se încumetă să încalce regulile impuse de Conte, cu atât mai puţin când străina nu ezită să lege o nouă prietenie cu Roux, un cântăreţ ambulant pe care râul îl poartă în Lansquenet.

Favorul de care se bucură Armande mulţumită Viannei cere o recompensă, fapt pentru care bătrâna îi cere acesteia să organizeze o petrecere cu ocazia zilei sale de naştere la care vor participa toţi cei simpli tentaţi de farmecul ciocolatei. Desertul, însă, urmează să fie servit pe barca lui Roux, unde bunica şi nepotul recuperează timpul pierdut fără ştirea Carolinei. Aceasta din urmă îi surprinde mai târziu în plină distracţie, dar alege să nu-i strice aniversarea mamei sale. În acest context vesel, Roux şi Vianne îşi aleg un moment de intimitate în care soţul Josephinei pune la cale un incendiu care să pună capăt desfătării celor invitaţi. Odată cu izbucnirea incendiului, Vianne trăieşte disperarea pericolului de a-şi pierde fetiţa, care este totuşi salvată de Josephine. În urma întâmplării nefericite, Roux părăseşte orăşelul, iar bătrâna Armande moare din cauza neglijării diabetului care i-a grăbit sfârşitul. Conştientizând imposibilitatea de a-şi continua viaţa în  cadrul acestui colectiv din partea căruia a cunoscut mai mult respingere decât acceptare, Vianne îşi pregăteşte şi ea plecarea, în ciuda faptului că Anouk refuză să revină la viaţa nestatornică de dinainte. În urma conflictului cu mama ei, fetiţa scapă una dintre valizele în care se afla cenuşa bunicii sale mayaşe a cărei poveste o cerea în fiecare seară. Incidentul îi semnalează Viannei dorinţa mamei sale de a lăsa vântul din nord să decidă asupra altor destine, motiv pentru care o va elibera prin risipirea cenuşei în vâltoarea vântului omniprezent. Mai mult decât atât, în speranţa că îşi va convinge prietena să rămână, Josephine începe pregătirile pentru festivalul care urma să aibă loc, iar strădania ei de a-i aduce în ajutor şi pe ceilalţi care altminteri au participat la aniversarea Armandei nu s-a dovedit de prisos, deoarece, aşa cum a sperat, Vianne înţelege că este momentul să rămână.

Într-un alt plan Contele de Reynaud îşi dă seama că încercările disperate de a o alunga pe noua venită nu au avut decât repercursiuni tragice. Prin “purificarea” şi educarea lui Serge, soţul Josephinei, cu scopul de a o determina să se întoarcă la rolul de soţie, interesul primarului era mai mult acela de a-şi duce la capăt planul de a o face să plece pe Vianne, însă caracterul brutal al lui Serge a dus la interpretarea spuselor sale în scopuri criminale care au dus la incendiul de pe râu. Asumându-şi responsabilitatea acelui nefericit eveniment, Contele îşi descoperă slăbiciunea, sfârşind în vitrina magazinului de ciocolată după ce lăcomia şi pofta a învins rezistenţa la tentaţie. Cu toate acestea, Vianne îl înţelege şi îl iartă pentru nedreptatea cu care s-a comportat în ceea ce-o priveşte, scena din final reflectând împăcarea tuturor locuitorilor şi armonia al cărei centru devine ciocolata. Desigur că noul echilibru restabilit este consolidat în cele din urmă şi de întoarcerea lui Roux.

Aşadar, filmul se construieşte pe o serie de antinomii ideologice, umane şi afective, elementul dulce fiind soluţionarea conflictelor întrucât ciocolata înmoaie rigiditatea traiului lansqueneţilor prin intermediul eroinei care izbuteşte prin căldura şi aroma deserturilor să înlăture măştile celor pe care îi întâlneşte şi să dezvăluie latura imperfectă, umană a acestora. Totodată, greutăţile pe care le întâmpină la sosirea ei nu fac decât să anuleze dependenţa acesteia de vântul nordic şi să-i pună în propriile mâini frâiele destinului său. Drept urmare, ciocolata este metafora ce corespunde imboldului eliberator atât pentru membrii comunităţii, cât şi pentru Vianne, în timp ce rătăcitorul Roux îi face cunoscută acesteia nevoia de apartenenţă.

Aşa cum declară regizorul însuşi, filmul “este despre conflictul constant dintre tradiţie şi schimbare, […]despre intoleranţã şi despre consecinţele care apar atunci când nu-i laşi pe ceilalţi sã-şi conducã viaţa dupã propriile principii [...] CIOCOLATÃ CU DRAGOSTE mi-a oferit ocazia de a explora alte excentricitãţi ale personalitãţii. În aceastã poveste, personajele sunt pline de contradicţii şi tocmai de aceea sunt foarte vii şi ne cuceresc. Eroina povestii este Vianne, un spirit cu adevãrat liber, dar totodatã şi prizoniera destinului ei. Nemesis-ul ei, Contele de Reynaud, pare sã deţinã controlul, dar este prizonierul sentimentului tradiţiei. Contele de Reynaud priveşte oraşul şi vede pãcãtoşi şi rataţi; Vianne vede doar fiinţe umane cu defecte care pot fi iertate.”

În ceea ce-l priveşte pe misteriosul Roux, Johnny Depp declară: “E genul de tip care ancoreazã într-un sat, îşi câştigã traiul un timp ca şi cântãreţ ambulant, apoi pleacã mai departe. M-am gândit cã lui Roux i s-ar potrivi blues-ul vechi, iar aceasta este prima datã când cânt la chitarã într-un film.” (Depp mentioneazã cã în “Cry Baby” a mimat scenele când cânta la chitarã.) Potrivit acestor aspecte, actorul oferă farmec interpretării acestui rol secundar care motivează importanţa acestuia datorită căreia Roux se clasează printre primele cele mai importante personaje care-l definesc pe Depp.

Aşadar, Vianne şi Roux nu se individualizează, nu eclipsează celelalte personaje, ci majoritatea sunt modele umane complexe care domolesc întrepătrunderea mitului cu adevărul într-o viziune feerică în care ciocolata ia diverse forme prin polivalenţă: ea corespunde atât farmecului diavolesc cât şi celor mai bune intenţii.

Sweeney Todd the demon barber of the Fleet Street (Sweeney Todd, demonicul bărbier de pe strada Fleet) 2007

Drama demonicului bărbier Benjamin Barker prinde contur pe fundalul unei atmosfere sumbre, cu puternice note lugubre menite să ilustreze într-o manieră artistică mizeria unei Londre victoriene într-un stil specific lui Tim Burton, care nu ezită nici de această dată să-l aleagă pe Depp în vederea interpretării unui nou personaj ieşit din tiparele obişnuite.

Aşadar, regizorul apelează din nou la antiteza celor două etape care definesc protagonistul. Odată cu revenirea lui Benjamin în  Londra, acesta îşi aminteşte de perioada viu colorată a vieţii petrecute alături de soţia sa Lucy şi fiica Johanna, însă întoarcerea după cinsprezece ani în spaţiul care altminteri părea a fi ocrotitor pentru traiul unei familii ideale nu reflectă acum decât întunecata dorinţă a răzbunării ce preconizează un sfârşit inevitabil. Odată ajuns pe strada Fleet, Benjamin intră în plăcintăria doamnei Lovett (Helena Bonham Carter), producătoarea celor mai proaste plăcinte, aşa cum ea însăşi recunoaşte, dar care a cunoscut-o pe Lucy; aceasta îi mărturiseşte noului venit că iubita lui soţie s-a sinucis în urma exilului său. Astfel îşi reaminteşte de nedreptatea care i-i s-a făcut, şi anume aceea că judecătorul Turpin, care tânjea după frumuseţea soţiei protagonistului, l-a acuzat de o fărădelege pe care nu a comis-o, fiind nevoit să părăsească Londra în mod forţat.Vestea primită îl învrăjbeşte încă şi mai mult pe bărbierul de altădată, care, odată reintrat în posesia briciurilor argintate pe care le folosea odinioară în meseria lui, decide să îşi reia activitatea cu scopul de a-l atrage pe judecător pentru a-l ucide. În cadrul unei adunări din piaţă, participă Benjamin, care îşi ascunde identitatea sub numele de Sweeney Todd, acompaniat de doamna Lovett. Mulţimea prezentă urmăreşte un spectacol ridicol realizat de ucenicul lui Pirelli, Toby, menit să promoveze un aşa-zis elixir miraculos care accelerează creşterea părului. Fiind convins de escrocheria acestui „rege al bărbierilor şi bărbier al regilor”, Todd se încumetă să-l sfideze şi, drept urmare, îl provoacă la un duel ce presupune demonstrarea abilităţilor şi priceperii în a rade cu măiestrie. Desigur că şarlatanul va dezamăgi aşteptările publicului curios, pierzându-şi totodată prestigiul câştigat prin mârşăvia-i caracteristică. Din orgoliu, Pirelli îi face o vizită celui ce a îndrăznit să-l înfrunte şi îi mărturiseşte cu acest prilej că l-a recunoscut, escrocul fiind ucenicul bărbierului Todd în urmă cu mulţi ani. Situaţia dată se dovedeşte a fi prima ocazie care i-i se oferă bărbierului de a comite prima crimă, lovindu-l pe italianul şarlatan cu bestialitate. Astfel, copilul aflat în custodia victimei, rămâne alături de doamna Lovett şi Todd. În cele din urmă, pentru a ajunge la judecător, cei doi decid să omoare toţi cei neînsemnaţi care ajung pe mâna bărbierului, să-i arunce în subsolul casei şi să utilizeze carnea acestora pentru plăcintele ce le vor comercializa. Afacerea acestora va cunoaşte un mare succes în Londra, doamna Lovett începând să spere la un mariaj cu partenerul orbit de obsesia răzbunării.

În planul secund este surprinsă iubirea tânărului marinar pentru tânăra Johanna ţinută sub supravegherea lui Turpin care intenţionează să se căsătorească cu aceasta, însă pentru Sweeney Todd chiar şi recuperarea fiicei lui îşi pierde însemnătatea din cauza înverşunării care-l obsedează; aşadar acesta intenţionează să o folosească pentru a-l atrage pe judecător. Cu alte cuvinte, tânărul amorez îi cere permisiunea bărbierului de a o ascunde pe Johanna la plăcintărie, motiv pentru care Todd simte extazul apropierii momentului în care se va elibera de corvoada urii ce-l mistuie. Între timp micuţul adoptat de cei doi complici îşi dă seama de maliţia tutorelui său prin descoperirea cadavrelor la subsol. Între timp cerşetoarea senilă din împrejurimi îşi face apariţia în camera săvârşirii crimelor, drept pentru care bărbierul îi retează şi ei gâtlejul fără îndurare. Ulterior sesizează o prezenţă în lada prăfuită din incinta camerei, ameninţând-o pe Johanna care se ascundea acolo în acel moment inoportun, însă nu apucă să-i facă nimic tinerei fete deoarece demonicul bărbier, aşa cum este specificat încă din titlu, îşi dă seama de prezenţa lui Toby la subsol. Mergând în căutarea lui împreună cu doamna Lovett, acesta aruncă o privire asupra cadavrului cerşetoarei şi îşi dă seama  că trăsăturile acesteia îi par cunoscute. Astfel îşi aminteşte de spusele ei înainte de a fi ucisă: „Parcă te ştiu de undeva.” Acesta se dovedeşte a fi punctul culminant al dramei protagonistului în care descoperă că a fost minţit, conştientizând totodată că răzbunarea lui a dus nu numai la moartea celui care i-a distrus fericirea, ci şi la cea a iubitei sale soţii, Lucy. Cu toate acestea simulează indiferenţa pentru a o atrage pe doamna Lovett care încerca să se scuze cu disperare, ştiind de ceea ce este capabil Todd. Bărbierul o aruncă astfel din dansul energic şi, aparent, plin de bucurie, direct în cuptorul care contribuia la producerea plăcintelor. După ce sfârşeşte cu pedepsirea tuturor, chiar şi a celor nevinovaţi, Benjamin Barker se întoarce smerit la trupul neînsufleţit al soţiei, simţind apropierea lui Tobby care, odată ieşit din ascunzătoare, apucă biriciul bărbierului retezându-i gâtul la fel cum acesta făcuse la rândul său cu victimele sale. Deşi Benjamin este conştient de fapta ce urma să o facă băiatul, îşi acceptă resemnat sfârşitul.

 Pe parcursul desfăşurării evenimentelor este relevantă apariţia din umbră a cerşetoarei care nu este numai soţia protagonistului, ci şi un simbol al colportuării veştilor cumplite. Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte relaţia dintre aceasta şi soţul său se defineşte tema iubirii furate, în timp ce, privind relaţia dintre Todd şi doamna Lovett se conturează tema iubirii înfiripate ca o compensaţie de care protagonistul se lipseşte, singura sa menire fiind răzbunarea. În plus, motivele ilustrate în acest film purtător al umorului negru sunt canibalismul, crimele în serie, stratificarea socială, respectiv minciuna.

Mai mult decât atât, cântecele sunt formele de exprimare ale personajelor, filmul încadrându-se în categoria muzicalurilor, însă se individualizează printre acestea datorită temei abordate şi a decorului obscur adoptat. Din acest punct de vedere, reverberarea amintirilor din mintea bărbierului este conturată prin muzică, iar nostalgia, suferinţa şi înverşunarea necontenită a acestuia sunt  transmise prin intermediul liniei melodice.

Concluzionând asupra jocului actoricesc al lui Depp, acesta reactualizează aspecte întâlnite atât la Edward Omul-Foarfece cât şi la Ichabod Crane, însă, de această dată, noutatea constă în reprezentarea unui personaj negativ caracterizat de cruzime, durere şi eşec, oferind atât prin stilul vestimentar cât şi prin interpretare o nouă versiune a personajului teatral din 1982, fapt la care a contribuit deasemenea şi Burton, un regizor cu o viziune aparte, puternic accentuată de preferinţele sale privind stilul gotic-obscur care s-a dovedit a fi deosebit de potrivit în vederea ilustrării unei drame survenite din setea de răzbunare.