Edward Scissorhands 1990 (Edward Omul Foarfece)

„Edward Scissorhands” este regizat de Tim Burton, un regizor cu puternice înclinaţii spre stilul gotic obscur, ale cărui personaje obişnuiesc a fi prototipuri inadaptate şi enigmatice. Filmul, apărut în 1990, urmăreşte acelaşi principiu, fiind realizat întocmai ca povestirile în ramă: incipitul este marcat de bătrâna care îi spune nepoatei o poveste înainte de culcare despre legenda castelului aflat în vecinătate. Odată cu povestea bunicii se face o trecere la acţiunea concretă a filmului, spaţiul fiind înjumătăţit pe două coordonate arhitecturale şi estetice opuse: orăşelul de pe şes este viu colorat, populat de oameni obişnuiţi ce întruchipează un ideal de linişte, fericire, bună convieţuire, în timp ce castelul, asupra căruia apasă nori greoi, este situat într-un vârf de munte întunecat, trimiţând imaginaţia spectatorului la ideea celebrelor poveşti ale Familiei Addams sau ale lui Frankenstein.

Fără ştirea cuiva,  în castel vieţuieşte o fiinţă neobişnuită cu foarfece în loc de mâini care a început să trăiască datorită unui om de ştiinţă. Acesta moare înainte de a apuca să-i schimbe membrele superioare cu mâini umane, astfel că strania arătare rămâne condamnată la o existenţă încarcerată între lamele tăioase ale unor foarfece. Privirea lăuntrică, sensibilă şi îndurerată de singurătate a omului-foarfece înmoaie inima uneia dintre locuitoarele orăşelului vesel, care trăieşte sentimentul încremenirii, dar şi cel al compătimirii, hotărând să-l integreze în comunitatea căreia îi aparţine. Prin ansamblul de calităţi ce se regăsesc în el ca fiinţă, Edward îi face pe locuitorii oraşului să depăşească reticenţa, uimirea sau teama, câştigându-le simpatia şi afecţiunea. În acest context se conturează povestea de dragoste dintre el şi fiica femeii care l-a găsit, idilă care nu se bucură de o finalitate, întrucât, superficialitatea omului mediocru este scoasă la iveală, vina fiindu-i atribuită „ciudăţeniei” în urma unor incidente. Aşadar, Edward este nevoit să se întoarcă în pustietatea castelului unde se va dedica sculpturilor. În cele din urmă este dezvăluită identitatea bunicii. Ea este cea care-i împărtăşise iubirea lui Edward de altădată.

Costumaţia personajului este în ton cu decorul din care face parte: veşmintele din piele neagră, părul neîngrijit, faţa palidă şi ochii pătrunzători marchează tristeţea şi solitudinea ale căror prizonier este. Speriat, dar în acelaşi timp curios de ceea ce avea să descopere, Edward ajunge într-o lume necunoscută cu care se obişnuieşte treptat şi în cadrul căreia experimentează iubirea. Însă tot aici experimentează dezamăgirea, ruşinea, furia, neînţelegerea şi marginalizarea, înţelegând odată cu timpul imposibilitatea intersectării mediului său cu cel al celorlalţi. Resemnarea din final constă în acceptarea faptului că singurătatea este cea mai bună companie de care îi este dat să se bucure şi că sensul lumii nu poate fi schimbat, conştientizând totodată rolul de fiinţă neobişnuită pe care îl jucase pentru ceilalţi. Odată ce a încetat să mai reprezinte o curiozitate într-o comunitate comună, a fost necesară reîntoarcerea lui în spaţiul originar.

Mai mult decât atât, replicile eroului nu sunt numeroase, actorul focalizându-şi interpretarea pe mişcări, gesturi şi expresii, transmiţând trăirile interioare ale acestuia în condiţiile inadaptării. Deasemenea, povestea lui Edward este destinată transmiterii unui mesaj publicului, şi anume acela că defectele fizice anulează de cele mai multe ori tot ceea ce reprezintă omul în esenţa sa. Sensibilitatea, altruismul, profunzimea privirii sunt umbrite de înfăţişarea neobişnuită a protagonistului, iar consecinţa acestui fapt constă în ideea conform căreia superficialitatea societăţii din care facem parte rănesc şi izolează oamenii capabili de sentimente nobile.