Chocolat (Ciocolată cu dragoste) 2000

“A fost odată ca niciodată…” este formula iniţiatoare prin care Lasse Hallström introduce spectatorul în atmosfera feerică a faptelor ce urmează a fi prezentate în noua sa producţie inspirată din romanul “Chocolat” de Joanne Harris.

Motivul vântului din nord este prezent pe tot parcursul derulării evenimentelor, având puterea de a lua decizii asupra destinelor şi de a le schimba, de a le controla şi de a le impune supunerea la propria voinţă. Cu alte cuvinte, vântul echivalează cu divinitatea aferentă lumii creştinizate şi face cunoscută apartenenţa protagonistei la o cultură enigmatică, şi anume la cea mayaşă.

Povestea capătă formă într-un orăşel franţuzesc, Lansquenet, unde vieţile locuitorilor săi decurg în rigurozitatatea unei discipline absolute. Prin respectarea unei tradiţii nomade ancestrale , Vianne Rocher şi fiica sa Anouk poposesc în acest spaţiu, tulburând liniştea care stă la baza societăţii restrânse a orăşelului prin deschiderea unei ciocolaterii în plin Post al Paştelui, fapt ce-l ambiţionează pe Contele de Reynaud, primarul, să determine plecarea acestora.  Purtând un respect deosebit generaţiilor trecute, acesta din urmă este “un om răbdător”, care, prin propriul exemplu, caută să controleze buna convieţuire a locuitorilor prin urmarea unor linii bine definite ale eticii şi moralităţii susţinute de către biserică. Faptul că Vianne este păgână şi mamă necăsătorită acutizează ambiţia primarului, anulând orice posibilitate a acesteia de a se integra în noul colectiv. De aceiaşi neacceptare suferă şi Armande, proprietara spaţiului destinat ciocolateriei, care, prin comportamentul ei necorespunzător, a câştigat dispreţul fiicei sale Caroline. Sub masca durităţii, bătrâna ascunde sentimentul durerii şi al singurătăţii pe care i-l împărtăşeşte lui Vianne, mărturisindu-i că nu-şi poate vedea nepotul din pricina Carolinei, care caută să-l sufoce pe băiat cu nevoia obsesivă de a-l proteja şi de a-l ţine cât mai departe de exemplul negativ oferit de Armande. Protagonista caută, aşadar, un prilej de a face posibilă apropierea dintre bunică şi nepot şi face din magazinul său locul de întâlnire a celor doi. Pe de altă parte, se evidenţiază drama Josephinei Muscat, o femeie nevoită să îndure tratamentul dur pe care i-l oferă brutalitatea unui soţ faţă de care nutreşte numai sentimente de ură şi teamă. Pentru aceasta, noua venită devine o poartă de salvare prin faptul că în ea găseşte susţinerea, înţelegerea şi încurajarea care îi lipseau. Prin legarea prieteniei cu Vianne, Josephine îşi descoperă latura puternică care-i defineşte personalitatea. În ciuda faptului că cei mai mulţi se simt tentaţi de rafinamentul dulciurilor expuse în noul magazin, nu la fel de mulţi se încumetă să încalce regulile impuse de Conte, cu atât mai puţin când străina nu ezită să lege o nouă prietenie cu Roux, un cântăreţ ambulant pe care râul îl poartă în Lansquenet.

Favorul de care se bucură Armande mulţumită Viannei cere o recompensă, fapt pentru care bătrâna îi cere acesteia să organizeze o petrecere cu ocazia zilei sale de naştere la care vor participa toţi cei simpli tentaţi de farmecul ciocolatei. Desertul, însă, urmează să fie servit pe barca lui Roux, unde bunica şi nepotul recuperează timpul pierdut fără ştirea Carolinei. Aceasta din urmă îi surprinde mai târziu în plină distracţie, dar alege să nu-i strice aniversarea mamei sale. În acest context vesel, Roux şi Vianne îşi aleg un moment de intimitate în care soţul Josephinei pune la cale un incendiu care să pună capăt desfătării celor invitaţi. Odată cu izbucnirea incendiului, Vianne trăieşte disperarea pericolului de a-şi pierde fetiţa, care este totuşi salvată de Josephine. În urma întâmplării nefericite, Roux părăseşte orăşelul, iar bătrâna Armande moare din cauza neglijării diabetului care i-a grăbit sfârşitul. Conştientizând imposibilitatea de a-şi continua viaţa în  cadrul acestui colectiv din partea căruia a cunoscut mai mult respingere decât acceptare, Vianne îşi pregăteşte şi ea plecarea, în ciuda faptului că Anouk refuză să revină la viaţa nestatornică de dinainte. În urma conflictului cu mama ei, fetiţa scapă una dintre valizele în care se afla cenuşa bunicii sale mayaşe a cărei poveste o cerea în fiecare seară. Incidentul îi semnalează Viannei dorinţa mamei sale de a lăsa vântul din nord să decidă asupra altor destine, motiv pentru care o va elibera prin risipirea cenuşei în vâltoarea vântului omniprezent. Mai mult decât atât, în speranţa că îşi va convinge prietena să rămână, Josephine începe pregătirile pentru festivalul care urma să aibă loc, iar strădania ei de a-i aduce în ajutor şi pe ceilalţi care altminteri au participat la aniversarea Armandei nu s-a dovedit de prisos, deoarece, aşa cum a sperat, Vianne înţelege că este momentul să rămână.

Într-un alt plan Contele de Reynaud îşi dă seama că încercările disperate de a o alunga pe noua venită nu au avut decât repercursiuni tragice. Prin “purificarea” şi educarea lui Serge, soţul Josephinei, cu scopul de a o determina să se întoarcă la rolul de soţie, interesul primarului era mai mult acela de a-şi duce la capăt planul de a o face să plece pe Vianne, însă caracterul brutal al lui Serge a dus la interpretarea spuselor sale în scopuri criminale care au dus la incendiul de pe râu. Asumându-şi responsabilitatea acelui nefericit eveniment, Contele îşi descoperă slăbiciunea, sfârşind în vitrina magazinului de ciocolată după ce lăcomia şi pofta a învins rezistenţa la tentaţie. Cu toate acestea, Vianne îl înţelege şi îl iartă pentru nedreptatea cu care s-a comportat în ceea ce-o priveşte, scena din final reflectând împăcarea tuturor locuitorilor şi armonia al cărei centru devine ciocolata. Desigur că noul echilibru restabilit este consolidat în cele din urmă şi de întoarcerea lui Roux.

Aşadar, filmul se construieşte pe o serie de antinomii ideologice, umane şi afective, elementul dulce fiind soluţionarea conflictelor întrucât ciocolata înmoaie rigiditatea traiului lansqueneţilor prin intermediul eroinei care izbuteşte prin căldura şi aroma deserturilor să înlăture măştile celor pe care îi întâlneşte şi să dezvăluie latura imperfectă, umană a acestora. Totodată, greutăţile pe care le întâmpină la sosirea ei nu fac decât să anuleze dependenţa acesteia de vântul nordic şi să-i pună în propriile mâini frâiele destinului său. Drept urmare, ciocolata este metafora ce corespunde imboldului eliberator atât pentru membrii comunităţii, cât şi pentru Vianne, în timp ce rătăcitorul Roux îi face cunoscută acesteia nevoia de apartenenţă.

Aşa cum declară regizorul însuşi, filmul “este despre conflictul constant dintre tradiţie şi schimbare, […]despre intoleranţã şi despre consecinţele care apar atunci când nu-i laşi pe ceilalţi sã-şi conducã viaţa dupã propriile principii [...] CIOCOLATÃ CU DRAGOSTE mi-a oferit ocazia de a explora alte excentricitãţi ale personalitãţii. În aceastã poveste, personajele sunt pline de contradicţii şi tocmai de aceea sunt foarte vii şi ne cuceresc. Eroina povestii este Vianne, un spirit cu adevãrat liber, dar totodatã şi prizoniera destinului ei. Nemesis-ul ei, Contele de Reynaud, pare sã deţinã controlul, dar este prizonierul sentimentului tradiţiei. Contele de Reynaud priveşte oraşul şi vede pãcãtoşi şi rataţi; Vianne vede doar fiinţe umane cu defecte care pot fi iertate.”

În ceea ce-l priveşte pe misteriosul Roux, Johnny Depp declară: “E genul de tip care ancoreazã într-un sat, îşi câştigã traiul un timp ca şi cântãreţ ambulant, apoi pleacã mai departe. M-am gândit cã lui Roux i s-ar potrivi blues-ul vechi, iar aceasta este prima datã când cânt la chitarã într-un film.” (Depp mentioneazã cã în “Cry Baby” a mimat scenele când cânta la chitarã.) Potrivit acestor aspecte, actorul oferă farmec interpretării acestui rol secundar care motivează importanţa acestuia datorită căreia Roux se clasează printre primele cele mai importante personaje care-l definesc pe Depp.

Aşadar, Vianne şi Roux nu se individualizează, nu eclipsează celelalte personaje, ci majoritatea sunt modele umane complexe care domolesc întrepătrunderea mitului cu adevărul într-o viziune feerică în care ciocolata ia diverse forme prin polivalenţă: ea corespunde atât farmecului diavolesc cât şi celor mai bune intenţii.

Sweeney Todd the demon barber of the Fleet Street (Sweeney Todd, demonicul bărbier de pe strada Fleet) 2007

Drama demonicului bărbier Benjamin Barker prinde contur pe fundalul unei atmosfere sumbre, cu puternice note lugubre menite să ilustreze într-o manieră artistică mizeria unei Londre victoriene într-un stil specific lui Tim Burton, care nu ezită nici de această dată să-l aleagă pe Depp în vederea interpretării unui nou personaj ieşit din tiparele obişnuite.

Aşadar, regizorul apelează din nou la antiteza celor două etape care definesc protagonistul. Odată cu revenirea lui Benjamin în  Londra, acesta îşi aminteşte de perioada viu colorată a vieţii petrecute alături de soţia sa Lucy şi fiica Johanna, însă întoarcerea după cinsprezece ani în spaţiul care altminteri părea a fi ocrotitor pentru traiul unei familii ideale nu reflectă acum decât întunecata dorinţă a răzbunării ce preconizează un sfârşit inevitabil. Odată ajuns pe strada Fleet, Benjamin intră în plăcintăria doamnei Lovett (Helena Bonham Carter), producătoarea celor mai proaste plăcinte, aşa cum ea însăşi recunoaşte, dar care a cunoscut-o pe Lucy; aceasta îi mărturiseşte noului venit că iubita lui soţie s-a sinucis în urma exilului său. Astfel îşi reaminteşte de nedreptatea care i-i s-a făcut, şi anume aceea că judecătorul Turpin, care tânjea după frumuseţea soţiei protagonistului, l-a acuzat de o fărădelege pe care nu a comis-o, fiind nevoit să părăsească Londra în mod forţat.Vestea primită îl învrăjbeşte încă şi mai mult pe bărbierul de altădată, care, odată reintrat în posesia briciurilor argintate pe care le folosea odinioară în meseria lui, decide să îşi reia activitatea cu scopul de a-l atrage pe judecător pentru a-l ucide. În cadrul unei adunări din piaţă, participă Benjamin, care îşi ascunde identitatea sub numele de Sweeney Todd, acompaniat de doamna Lovett. Mulţimea prezentă urmăreşte un spectacol ridicol realizat de ucenicul lui Pirelli, Toby, menit să promoveze un aşa-zis elixir miraculos care accelerează creşterea părului. Fiind convins de escrocheria acestui „rege al bărbierilor şi bărbier al regilor”, Todd se încumetă să-l sfideze şi, drept urmare, îl provoacă la un duel ce presupune demonstrarea abilităţilor şi priceperii în a rade cu măiestrie. Desigur că şarlatanul va dezamăgi aşteptările publicului curios, pierzându-şi totodată prestigiul câştigat prin mârşăvia-i caracteristică. Din orgoliu, Pirelli îi face o vizită celui ce a îndrăznit să-l înfrunte şi îi mărturiseşte cu acest prilej că l-a recunoscut, escrocul fiind ucenicul bărbierului Todd în urmă cu mulţi ani. Situaţia dată se dovedeşte a fi prima ocazie care i-i se oferă bărbierului de a comite prima crimă, lovindu-l pe italianul şarlatan cu bestialitate. Astfel, copilul aflat în custodia victimei, rămâne alături de doamna Lovett şi Todd. În cele din urmă, pentru a ajunge la judecător, cei doi decid să omoare toţi cei neînsemnaţi care ajung pe mâna bărbierului, să-i arunce în subsolul casei şi să utilizeze carnea acestora pentru plăcintele ce le vor comercializa. Afacerea acestora va cunoaşte un mare succes în Londra, doamna Lovett începând să spere la un mariaj cu partenerul orbit de obsesia răzbunării.

În planul secund este surprinsă iubirea tânărului marinar pentru tânăra Johanna ţinută sub supravegherea lui Turpin care intenţionează să se căsătorească cu aceasta, însă pentru Sweeney Todd chiar şi recuperarea fiicei lui îşi pierde însemnătatea din cauza înverşunării care-l obsedează; aşadar acesta intenţionează să o folosească pentru a-l atrage pe judecător. Cu alte cuvinte, tânărul amorez îi cere permisiunea bărbierului de a o ascunde pe Johanna la plăcintărie, motiv pentru care Todd simte extazul apropierii momentului în care se va elibera de corvoada urii ce-l mistuie. Între timp micuţul adoptat de cei doi complici îşi dă seama de maliţia tutorelui său prin descoperirea cadavrelor la subsol. Între timp cerşetoarea senilă din împrejurimi îşi face apariţia în camera săvârşirii crimelor, drept pentru care bărbierul îi retează şi ei gâtlejul fără îndurare. Ulterior sesizează o prezenţă în lada prăfuită din incinta camerei, ameninţând-o pe Johanna care se ascundea acolo în acel moment inoportun, însă nu apucă să-i facă nimic tinerei fete deoarece demonicul bărbier, aşa cum este specificat încă din titlu, îşi dă seama de prezenţa lui Toby la subsol. Mergând în căutarea lui împreună cu doamna Lovett, acesta aruncă o privire asupra cadavrului cerşetoarei şi îşi dă seama  că trăsăturile acesteia îi par cunoscute. Astfel îşi aminteşte de spusele ei înainte de a fi ucisă: „Parcă te ştiu de undeva.” Acesta se dovedeşte a fi punctul culminant al dramei protagonistului în care descoperă că a fost minţit, conştientizând totodată că răzbunarea lui a dus nu numai la moartea celui care i-a distrus fericirea, ci şi la cea a iubitei sale soţii, Lucy. Cu toate acestea simulează indiferenţa pentru a o atrage pe doamna Lovett care încerca să se scuze cu disperare, ştiind de ceea ce este capabil Todd. Bărbierul o aruncă astfel din dansul energic şi, aparent, plin de bucurie, direct în cuptorul care contribuia la producerea plăcintelor. După ce sfârşeşte cu pedepsirea tuturor, chiar şi a celor nevinovaţi, Benjamin Barker se întoarce smerit la trupul neînsufleţit al soţiei, simţind apropierea lui Tobby care, odată ieşit din ascunzătoare, apucă biriciul bărbierului retezându-i gâtul la fel cum acesta făcuse la rândul său cu victimele sale. Deşi Benjamin este conştient de fapta ce urma să o facă băiatul, îşi acceptă resemnat sfârşitul.

 Pe parcursul desfăşurării evenimentelor este relevantă apariţia din umbră a cerşetoarei care nu este numai soţia protagonistului, ci şi un simbol al colportuării veştilor cumplite. Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte relaţia dintre aceasta şi soţul său se defineşte tema iubirii furate, în timp ce, privind relaţia dintre Todd şi doamna Lovett se conturează tema iubirii înfiripate ca o compensaţie de care protagonistul se lipseşte, singura sa menire fiind răzbunarea. În plus, motivele ilustrate în acest film purtător al umorului negru sunt canibalismul, crimele în serie, stratificarea socială, respectiv minciuna.

Mai mult decât atât, cântecele sunt formele de exprimare ale personajelor, filmul încadrându-se în categoria muzicalurilor, însă se individualizează printre acestea datorită temei abordate şi a decorului obscur adoptat. Din acest punct de vedere, reverberarea amintirilor din mintea bărbierului este conturată prin muzică, iar nostalgia, suferinţa şi înverşunarea necontenită a acestuia sunt  transmise prin intermediul liniei melodice.

Concluzionând asupra jocului actoricesc al lui Depp, acesta reactualizează aspecte întâlnite atât la Edward Omul-Foarfece cât şi la Ichabod Crane, însă, de această dată, noutatea constă în reprezentarea unui personaj negativ caracterizat de cruzime, durere şi eşec, oferind atât prin stilul vestimentar cât şi prin interpretare o nouă versiune a personajului teatral din 1982, fapt la care a contribuit deasemenea şi Burton, un regizor cu o viziune aparte, puternic accentuată de preferinţele sale privind stilul gotic-obscur care s-a dovedit a fi deosebit de potrivit în vederea ilustrării unei drame survenite din setea de răzbunare.

A nightmare on Elm’s Street 1984 (Coşmar pe strada Elm)

„Coşmar pe strada Elm” este producţia cinematografică regizată de Wes Craven care marchează debutul lui Johnny Depp ca actor în lumea artei vizuale. Acţiunea filmului prinde contur în jurul unui personaj cunoscut sub numele de Freddy Krueger, un asasin ale cărui victime erau copiii. Sfârşitul acestuia se datorează furiei părinţilor îngroziţi, însă moartea lui nu va echivala cu dispariţia îngrijorării părinteşti întrucât se va întoarce prin intermediul visului pentru a-şi duce la capăt planurile criminale.

În această apariţie pe marile ecrane, Depp nu deţine un rol principal, fiind mai degrabă unul auxiliar, întrucât este iubitul adolescentei Nancy aflată în primul plan al acţiunii. Datoria personajului său este aceea de a o ajuta pe partenera sa să-l readucă în realitate pe Freddy Krueger, monstrul criminal din visele a două tinere: Nancy (Amanda Wyss) şi Tina (Heather Langenkamp). Întrucât el nu se lasă convins de spusele iubitei sale, Glen (Johnny Depp) nu acordă mare importanţă disperării lui Nancy. Într-o noapte cei doi se înţeleg să se întâlnească pentru ca tânărul să-şi vegheze iubita în timp ce dormea, plănuind ca fata să-l apuce pe criminal în vis, iar Glen să o trezească în timpul acesta astfel încât să reuşească să aducă entitatea în planul realităţii. Neîncrederea  băiatului în spusele lui Nancy are drept consecinţă neîndeplinirea planului întrucât adoarme, fiind ucis în timpul somnului. Nancy îşi atinge scopul fără ajutorul nimănui,  Freddy fiind omorât în cele din urmă. Enigma ce caracterizază acţiunea apare în final când toţi cei ce au fost măcelăriţi de înspăimântătorul ucigaş reapar în scenă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Drept urmare, acest personaj poate fi definit întocmai pe măsura carierei actoriceşti a lui Depp de la începuturile ei: neşlefuită, lipsită de experienţă, săracă şi fragedă, însă, odată cu următoarele  lui apariţii se poate remarca ritmul alert al ascensiunii sale, nu numai raportându-ne la notorietatea numelui său, ci şi la procesul de perfecţionare a interpretării, diversificându-şi de-a lungul timpului modul de abordare şi interpretare a rolurilor jucate. Aşadar, Glen este departe de celelalte personaje memorabile ale lui Depp, fiind conturarea tânărului rebel, îndrăgostit, preocupat de interese obişnuite şi fireşti pentru un adolescent oarecare, dar care manifestă o atitudine sceptică în ceea ce priveşte superstiţiile sau fenomenele supranaturale. Drept urmare,  este un personaj limitat în dezvăluirea unor trăsături menite să-l individualizeze şi să-l remarce, însă importanţa lui constă în faptul că marchează incipitul strălucitei cariere a lui Johnny Depp.

Private Resort (Hotel particular) 1985

            După prima apariţie într-o realizare cinematografică de groază  Johnny îşi reface simţită prezenţa într-o comedie tipică anilor ’80 regizată de George Bowers de data aceasta ca protagonist alături de Rob Morrow.

Firul narativ al filmului se desfăşoară într-o staţiune privată unde preocuparea celor doi prieteni Ben (Rob Morrow) şi Jack (Johnny Depp) este aceea de a flirta cu diverse fete întâlnite în locul cu pricina, aflându-se la o vârstă de descoperire a sexualităţii şi de manifestare a acesteia. În peisajul în care numeroase prezenţe feminine îşi desfată splendoarea spre bucuria ochilor celor doi prieteni, încercările lor de cuceritori duc întotdeauna la situaţii comice, stupide prin care este reliefată naivitatea, prostia şi impulsivitatea turiştilor cu care aceştia interacţionează pe parcursul întregii acţiuni, turiştii fiind modele de oameni ce reflectă discrepanţa dintre esenţă şi aparenţă. Jack este modelul tânărului condus de şiretenie, curiozitate şi entuziasm, în timp ce Ben este prototipul adolescentului sentimentalist, neîndrăzneţ, însă loial prietenului său.

Mai mult, Jack este o concretizare fizică autentică a tânărului rebel şi neobosit în căutarea distracţiilor şi a aventurilor, imaturitatea de care dă dovadă fiind potrivită contextului din care face parte. Acest fapt provoacă râsul publicului spectator care participă în mod alert la conflictele dintre personaje. Aşadar, Jack este un personaj cu mult mai interesant decât prietenul său, deoarece, de cele mai multe ori, el este sursa problemelor creeate, manifestându-şi umorul prin atitudinea degajată cu care tratează rezolvarea acestora. Pe de altă parte, el nu cunoaşte obstacol în atingerea scopurilor propuse, fie recurgând la oportunităţi de moment ivite pe care nu întârzie să le exploateze, fie acţionând după vocea instinctuală, spre deosebire de prietenul său care nu provoacă, însă participă la restabilirea echilibrului acţiunii. Fiind caracteristici specifice perioadei adolescenţei, viclenia şi iscusinţa cu care se strecoară pe parcursul aventurilor din staţiune, dar şi relaxarea lui în privinţa aplanării conflictelor în care intră denotă o naturaleţe a firii comice care-l caracterizează pe Johnny încă de la a doua lui apariţie pe platoruile de filmare.

Privind aspectele ce marchează personajul Jack, Depp oferă publicului spectator o schiţă a laturii umoristice ce-l caracterizează şi pe care o va dezvolta ulterior în „Piraţii din Caraibe” dar şi în filmele pentru copii, respectiv în animaţii.

Edward Scissorhands 1990 (Edward Omul Foarfece)

„Edward Scissorhands” este regizat de Tim Burton, un regizor cu puternice înclinaţii spre stilul gotic obscur, ale cărui personaje obişnuiesc a fi prototipuri inadaptate şi enigmatice. Filmul, apărut în 1990, urmăreşte acelaşi principiu, fiind realizat întocmai ca povestirile în ramă: incipitul este marcat de bătrâna care îi spune nepoatei o poveste înainte de culcare despre legenda castelului aflat în vecinătate. Odată cu povestea bunicii se face o trecere la acţiunea concretă a filmului, spaţiul fiind înjumătăţit pe două coordonate arhitecturale şi estetice opuse: orăşelul de pe şes este viu colorat, populat de oameni obişnuiţi ce întruchipează un ideal de linişte, fericire, bună convieţuire, în timp ce castelul, asupra căruia apasă nori greoi, este situat într-un vârf de munte întunecat, trimiţând imaginaţia spectatorului la ideea celebrelor poveşti ale Familiei Addams sau ale lui Frankenstein.

Fără ştirea cuiva,  în castel vieţuieşte o fiinţă neobişnuită cu foarfece în loc de mâini care a început să trăiască datorită unui om de ştiinţă. Acesta moare înainte de a apuca să-i schimbe membrele superioare cu mâini umane, astfel că strania arătare rămâne condamnată la o existenţă încarcerată între lamele tăioase ale unor foarfece. Privirea lăuntrică, sensibilă şi îndurerată de singurătate a omului-foarfece înmoaie inima uneia dintre locuitoarele orăşelului vesel, care trăieşte sentimentul încremenirii, dar şi cel al compătimirii, hotărând să-l integreze în comunitatea căreia îi aparţine. Prin ansamblul de calităţi ce se regăsesc în el ca fiinţă, Edward îi face pe locuitorii oraşului să depăşească reticenţa, uimirea sau teama, câştigându-le simpatia şi afecţiunea. În acest context se conturează povestea de dragoste dintre el şi fiica femeii care l-a găsit, idilă care nu se bucură de o finalitate, întrucât, superficialitatea omului mediocru este scoasă la iveală, vina fiindu-i atribuită „ciudăţeniei” în urma unor incidente. Aşadar, Edward este nevoit să se întoarcă în pustietatea castelului unde se va dedica sculpturilor. În cele din urmă este dezvăluită identitatea bunicii. Ea este cea care-i împărtăşise iubirea lui Edward de altădată.

Costumaţia personajului este în ton cu decorul din care face parte: veşmintele din piele neagră, părul neîngrijit, faţa palidă şi ochii pătrunzători marchează tristeţea şi solitudinea ale căror prizonier este. Speriat, dar în acelaşi timp curios de ceea ce avea să descopere, Edward ajunge într-o lume necunoscută cu care se obişnuieşte treptat şi în cadrul căreia experimentează iubirea. Însă tot aici experimentează dezamăgirea, ruşinea, furia, neînţelegerea şi marginalizarea, înţelegând odată cu timpul imposibilitatea intersectării mediului său cu cel al celorlalţi. Resemnarea din final constă în acceptarea faptului că singurătatea este cea mai bună companie de care îi este dat să se bucure şi că sensul lumii nu poate fi schimbat, conştientizând totodată rolul de fiinţă neobişnuită pe care îl jucase pentru ceilalţi. Odată ce a încetat să mai reprezinte o curiozitate într-o comunitate comună, a fost necesară reîntoarcerea lui în spaţiul originar.

Mai mult decât atât, replicile eroului nu sunt numeroase, actorul focalizându-şi interpretarea pe mişcări, gesturi şi expresii, transmiţând trăirile interioare ale acestuia în condiţiile inadaptării. Deasemenea, povestea lui Edward este destinată transmiterii unui mesaj publicului, şi anume acela că defectele fizice anulează de cele mai multe ori tot ceea ce reprezintă omul în esenţa sa. Sensibilitatea, altruismul, profunzimea privirii sunt umbrite de înfăţişarea neobişnuită a protagonistului, iar consecinţa acestui fapt constă în ideea conform căreia superficialitatea societăţii din care facem parte rănesc şi izolează oamenii capabili de sentimente nobile.

Arizona Dream (Căutătorul de vise) 1993

În anul 1993, Emir Kusturica colaborează cu Johnny în producţia cinematografică intitulată „Arizona Dream” în care va apărea din nou ca protagonist în rolul unui tânăr aflat într-o etapă a existenţei menite să-l iniţieze spre maturitate.

Marcat de pierderea părinţilor, Axel se va îndrăgosti de maturitatea unei femei a cărei vârstă este mai înaintată decât a lui, însă în compania căreia va regăsi ocrotirea maternă de care nu i-a fost hărăzit să se bucure. În ciuda faptului că fiica vitregă a acesteia va sta ca un ghimpe în spatele relaţiei lor, odată consumat entuziasmul specific oricărui început, băiatul începe să simtă o atracţie pentru tânăra fiică a iubitei sale, cunoscând durerea pierderii acesteia în urma unei sinucideri. Pe lângă moartea tinerei, suferinţa iniţiatoare este aprofundată şi de pierderea unchiului său. Aşadar personajul este situat într-o permanentă schimbare sub acţiunea constantă a circumstanţelor, într-o metamorfoză a spiritului dublat de vis şi realitate.

Mai mult decât atât, pe de o parte, motivul peştelui este semnul destinului tragic şi al resemnării pe baza căruia este construit eroul, menţionând felul în care percepe existenţa acestor fiinţe încă de la început: „Mă uit la ei. Mă uit la sufletele lor , la visele lor şi îi las să intre în visele mele. Oamenii cred că peştii nu au minte, dar eu ştiu că nu e adevărat. Fiindcă peştii ştiu când să tacă. În schimb, oamenii sunt proşti. Peştii le ştiu pe toate, de aceea nici nu mai e nevoie să gândească.” Drept urmare, peştele devine purtătorul viselor lui Axel. Pe de altă parte, o construcţie imperativă în jurul căreia gravitează existenţa protagonistului îi aparţine mamei acestuia, a cărei voce continuă să existe în mintea lui spunându-i: „Trezeşte-te, Columb!”. Întocmai cum se explică ulterior, aceste vorbe îi reaminteau tânărului că „America fusese deja descoperită şi că visele erau departe de adevărurile vieţii.”

În ceea ce-l priveşte pe Depp, acest rol redescoperă naturaleţea interpretării şi comicul firesc cu care sunt înzestrate o mare parte a personajelor lui. Este evidentă implicarea acestuia în derularea acţiunii, în interacţiunea dintre protagonist şi ceilalţi, înfăţişând, aşadar, consecinţele faptelor asupra lui Axel printr-o autenticitate a reacţiilor, a temerilor, frustrărilor, trăirilor specifice unui tânăr puternic marcat de lipsa părinţilor. Toate acestea umanizează personajul, permiţându-i să se dizolve în contextul dramatic urmărit.

Cu alte cuvinte, tematica filmului constă în situarea fiinţei între vis şi realitate, iar în aceste condiţii cunoaşte evoluţia prin care omul devine capabil să se raporteze la una din cele două coordonate aflate adeseori în interferenţă. Din aceste motive lungmetrajul lui Kusturica este metaforic şi poate greu de pătruns, însă umorul situaţiilor care abundă scenariul oferă un caracter dinamic care facilitează vizionarea şi uneori comprehensiunea  faptelor prezentate.

Benny & Joon 1993

            The Proclaimers  deschid comedia romantică „Benny & Joon” regizată de Jeremiah S. Chechik pe fundalul melodiei “I’m gonna be (500 miles)” menită să introducă spectatorul în cadrul familiei constituită din doi fraţi orfani, dintre care Joon (Mary Stuart Masterson) este cea care se reliefează în acest context prin boala psihică de care suferă.

Benny (Aidan Quinn) este fratele dedicat în totalitate îngrijirii surorii lui, cunoscând, drept urmare, frustrarea pricinuită de neglijenţa asupra propriei fiinţe. Cu alte cuvinte, existenţa lui Benny se divide între atelierul la care lucrează şi disponibilitatea necondiţionată privind necesităţile surorii sale. Echilibrul fragil dintre cei doi fraţi este frânt de apariţia lui Sam (Johnny Depp), verişorul semianalfabet al unui prieten de-al lui Benny care devine miză în timpul unui joc de cărţi. Aşadar, în urma jocului Joon pierde, Benny fiind nevoit să-l ia în custodie şi pe Sam, care nu este tocmai un om obişnuit, ci se remarcă mai ales printr-un fel de a fi inedit, ciudat, inventiv şi priceput la toate, având propriile mijloace de a-şi îndeplini sarcinile. În pofida faptului că este semianalfabet, Sam are o predilecţie către film, în special către cele noir, fiind înzestrat cu un talent deosebit în redarea cu precizie a replicilor actoriceşti. Mai mult decât atât, din punct de vedere vestimentar, este uşor caduc, însă tocmai aceste trăsături distonante accentuează platitudinea celorlalte personaje.

Aşadar, Sam nu este nebun, însă percepţia sa asupra realităţii cunoaşte valori diferite, metamorfozând lucrurile din spatele lucrurilor prin umor, candoare, delicateţe puerilă şi măiestrie. Pe de o parte, sprijinul acordat din sinceritatea iubirii necondiţionate o desprinde pe Joon de rutina cotidiană, cunoscând astfel vindecarea prin speranţă, asumare şi sentiment. Pe de altă parte, însă, nu numai Joon se bucură de consecinţele benefice datorate prezenţei lui Sam, ci şi Benny, care, cu toate că la început refuză să accepte legătura emoţională dintre cei doi din tendinţa impetuoasă de a-şi proteja sora debilă, în cele din urmă conştientizează meritele pe care Sam şi le-a câştigat prin onestitatea firii, acordându-i încredere şi dând frâu liber manifestării iubirii dintre cei doi. Drept urmare, prin acest fapt, Benny se poate bucura de oportunitatea de a se focaliza pe propriile nevoi, fără a fi constrâns de copleşitoarea supraveghere a surorii sale.

De altfel, întorcându-ne la prestaţia lui Depp, acesta ne înfăţişează o personalitate imprimată puternic de aptitudini umoristice prin sfera cărora ne aminteşte de celebrul comedian al filmelor mute, Buster Keaton, dar şi de Charlie Chaplin. Mai mult decât atât, acest rol se încardează în ierarhia personajelor neobişnuite întrucât personalitatea lui Sam reflectată în stilul vestimentar şi în atitudinea ludică inspirată din universul cinematografic este improprie în raport cu societatea americană de la începutul anilor '90.  Prin urmare, rolul deppian ilustrează un pontenţial excentric modelat împotriva unor aşteptări modeste, evitând voalarea între numeroşii actori ai lumii, fără a se mulţumi, însă, cu o poziţie mediocră de care, cum el însuşi menţionează la un moment dat într-un interviu, „Hollywoodul se poate dispensa”. Mai mult decât atât, urmărind traiectoria carierei deppiene, acesta s-a particularizat prin multilateralitatea abordării rolurilor jucate dând dovadă de maleabilitate, fără a exagera însă nici în cazul unui personaj dramatic, nici în cel al unui personaj comic deopotrivă, dar combinând cele două aspecte într-o asemenea măsură în care izbuteşte să stabilească o armonie între acestea. În cele din urmă, totuşi, Depp îndreaptă balanţa spre scopul prestabilit din scenariu al personajului său. Mai exact, în cazul lui Sam, cu toate că stârneşte râsul încă de la început, provoacă publicului şi sentimentul de compasiune atunci când semianalfabetismul îl împiedică în primă fază să lucreze sau atunci când este obligat să se îndepărteze de Joon. Aşadar, prin îmbinarea aspectelor pozitive predominante cu cele negative dispensabile în ceea ce priveşte construcţia lui Sam, acesta cunoaşte  încarnarea umană veritabilă care implică o polivalenţă de stări, trăiri, reacţii transmise cineamatorilor în toată intensitatea lor. 

What’s eating Gilbert Grape? 1993

Tot în acelaşi an Johnny apare ca protagonist într-o realizare cinematografică sub regia lui Lasse Hallström, film ce redă cu precizie o poveste de viaţă a unor oameni obişnuiţi care îşi duc traiul de zi cu zi într-un orăşel numit Endora.

Gilbert (Johnny Depp) este stâlpul familiei alcătuită din Arnie, un frate cu dizabilităţi, două surori şi o mamă obeză. Existenţa lui ca tânăr se limitează la povara responsabilităţilor faţă de familie, cărora îi este greu să le facă faţă. Atât din cauza ruşinii pe care o simte din pricina mamei supraponderale, cât şi din cauza necesităţilor fratelui său pe care este nevoit să le îndeplinească necondiţionat ajunge la senzaţia de saturaţie şi împovărare . Însă toate aceste lucruri le conştientizează şi le simte odată cu întalnirea lui Becky, prototipul păsării cerului ce nu cunoaşte limitele cronotopice ale lumii mediocre. Aceasta devine imboldul spre descoperirea dorinţelor tânărului copleşit de sarcinile în serviciul celorlalţi.

Gilbert nu conştientizează faptul că trăieşte mereu pentru familie până în momentul în care Becky nu îl întreabă ce îşi doreşte, răspunsurile lui raportându-se la ceilalţi: “Vreau un lucru nou. Casă. Vreau o casă pentru familie. Vreau... vreau ca mama să ia lecţii de aerobic. Vreau ca Ellen să se maturizeze. Vreau un creier nou pentru Arnie. Vreau...”. În urma acestor răspunsuri, replica fetei devine cheia care va duce la schimbarea existenţei protagonistului: “Ce vrei pentru tine? Doar pentru tine?”. Tânărul nu ezită să îşi exprime dorinţa: “Vreau să fiu o persoană bună.” Totodată, însă, în interiorul său începe să se dea o luptă, realizând limitele în care se află constrâns şi descoperind în acelaşi timp dorinţa de a evada, singurul refugiu găsindu-l în Becky. Ulterior lucrurile încep să prindă contur pentru Gilbert, sfârşitul filmului fiind concretizarea dorinţei de a trăi a acestuia.

Filmul este construit pe simetria dintre incipit şi final prin scena în care, stând la o margine de drum, Gilbert şi Arnie zăresc venind rulota lui Becky. Mai mult decât atât, acestea scot în relief evoluţia protagonistului şi revelaţiile trăite, acesta fiind modelul tânărului maturizat mai devreme decât este firesc în care zace dorinţa nedescoperită până la un moment dat de trăire a libertăţii. Firescul care accentuează interpretarea lui Depp şi a lui DiCaprio aproape contopesc personajele lor într-un element unitar prin care iubirea frăţească transcede cu nonşalanţă. Tocmai din acest motiv povestea este cât se poate de realistă, profundă şi mişcătoare, scoţând în evidenţă lipsa de indulgenţă a vieţii în ceea ce priveşte oamenii obişnuiţi.

Don Juan de Marco 1994

Un alt capitol al carierei cinematografice deppiene este cel al lui Don Juan de Marco, o reactualizare a romanelor cavalereşti din literatură sub regia lui Jeremy Leven. Dincolo de povestea tânărului afectat sau nu de iluzii severe, Don Juan are rolul de a le dezvălui bărbaţilor felul în care trebuie văzută şi iubită o femeie: “ Culoarea pielii ei ne spune cum să procedăm. O nuanţă precum un trandafir înflorit, roz pal...şi trebuie convinsă să-şi deschidă petalele cu o căldură ca a soarelui.” Tocmai din acest motiv, finalitatea filmului nu elucidează nedumerirea legată de adevărata identitate a tânărului, ci mai degrabă dezvăluie o manieră ideală în care dragostea şi femeia trebuie percepute.

Acţiunea se deschide cu încercarea lui Don Juan de a se sinucide, considerând că, odată cu pierderea femeii iubite, existenţa sa nu-şi mai găseşte rostul. Fiind convins de un psihiatru (Marlon Brando) să renunţe la ideea de a-şi lua viaţa, este internat în vederea aplicării unui tratament. Cu zece zile înainte de pensionare, psihiatrul, care se dă drept Octavio del Flores pentru a intra în lumea lui Don Juan, începe să se ocupe de ultimul său pacient cu care stabileşte să-i administreze tratamentul numai după ce tânărul îi va povesti viaţa lui în speranţa că-l va convinge de adevăr. Drept urmare, psihiatrul se lasă cuprins de vraja poveştii lui Don Juan, care treptat începe să se molipsească de romantismul incurabil emanat de acesta, producându-se o inversare de la fel ca în romanul lui Miguel de Cervantes, “El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, când, la final, Pancho este cel quijotizat. Cu alte cuvinte,  psihiatrul ajunge să fie tratat de către pacientul său, redescoperind datorită acestuia farmecul iubirii pentru soţia sa.

Pe de o parte, este conturată distanţa dintre cele două lumi: cea fictivă, aferentă lui Don Juan, şi cea reală, corespunzătoare psihiatrului. Această diferenţiere este redată prin spusele protagonistului: “Ce se întâmplă cu tine, don Octavio? Dar de fapt ştiu. Ai nevoie de mine pentru o transfuzie pentru că propriul tău sânge s-a transformat în praf şi ţi-a înfundat inima. Ai nevoie de o realitate. Ai nevoie de o lume în care dragostea îţi strânge inima până mori. Lumea mea perfectă nu e mai rea decât a ta, don Octavio. Numai în lumea mea poţi respira, nu-i aşa?”.  Pe de altă parte, însă, intersectarea celor două lumi se dovedeşte a fi posibilă prin pătrunderea doctorului în universul  romantic al lui don Juan, ajungând, în cele din urmă, să împărtăşească cu acesta farmecul iluziilor pacientului său.

Drept urmare, întregul scenariu se bucură de presărarea unui amalgam de metafore şi comparaţii privind tema iubirii şi a femeii: “ Şi am observat pentru prima oară cum lenjeria unei femei abia dacă-i atinge pielea, cum se unduieşte ca pe o pernă de aer când se plimbă, cum mătasea pluteşte în jurul corpului mângâindu-i corpul ca aripile unui înger.” În plus, protagonistul îşi împărtăşeşte înţelepciunile dobândite în urma experimentării iubirii, aceasta fiind concepută ca o substanţă ce face parte din noi, un întreg fără de care omul nu poate vieţui: “Există patru întrebări esenţiale în viaţă: ce este sfânt? Din ce este plămădit spiritul? Pentru ce este potrivit să trăieşti şi pentru ce este potrivit să mori? Pentru toate există un singur răspuns: numai dragostea.”.

Un alt aspect care trebuie menţionat este acela că Johnny Depp îşi manifestă din nou umorul caracteristic, fiind relevantă în acest sens scena cu sultana pe care la început o refuză, însă nu pentru mult timp: “Eram pregătit să mor mai degrabă decât să-mi uit iubirea. Cum să-i fiu necredincios dragei doña Julia care îşi riscase viaţa ca să mă iubească? [...] Cum era să uit puritatea dragostei pe care o împărţeam cu floarea mea, doña Julia? De fapt, am fost surprins de cât de repede am putut uita trecutul.”

Contopind profunzimea trăirilor şi sentimentelor unui “romantic incurabil”, cum este descris Don Juan de către prietenul său don Octavio, cu atitudini comice care scot protagonistul dintr-o eventuală monotonie, fructificând totodată un mit al romanelor cavalereşti din literatura spaniolă, Johnny Depp ne oferă plăcerea de a ne bucura de o interpretare echilibrată din toate punctele de vedere, ce armonizează un ansamblu de aspecte definid, aşadar, un personaj complex într-o colaborare de excepţie cu binecunoscutul Marlon Brando.

Nick of Time (Crimă contracronometru) 1995

În acelaşi an o nouă realizare cinematografică sub regia lui John Badham se bucură de participarea starului hollywoodian, întreaga intrigă a acesteia construindu-se în jurul unei crime ce presupune inclusiv complotul oamenilor legii. Cu alte cuvinte, acţiunea aduce într-un prim plan o problematică actuală a societăţii secolului XXI, oferind veridicitate faptelor petrecute.

Incipitul acţiunii este marcat de sosirea lui Gene Watson (Johnny Depp) şi a fiicei lui Lynn în Los Angeles cu prilejul unor întâlniri în interes de serviciu. Ajunşi în gară, tatăl şi fetiţa sunt reţinuţi de doi poliţişti, în maşina cărora Gene află că este necesar să o omoare pe guvernantă, altminteri Lynn urma să fie ucisă. Încercarea de a evita să devină un criminal eşuează în repetate rânduri, aflând că moartea guvernantei a fost pusă la cale atât de soţul ei cât şi de oamenii legii, complicii acestuia. În cele din urmă reuşeşte să-i dezvăluie femeii intenţiile necurate ale celor care o înconjoară, evitând atât uciderea acesteia, cât şi a micuţei Lynn.

Modelul tatălui capabil de orice sacrificiu pentru protejarea fiicei este puternic conturat în acest nou personaj deppian care pe întreg parcursul acţiunii este străbătut de trăiri extreme, fiind nevoit să aleagă între viaţa fiicei sale prin recurgerea la crimă şi viaţa unei femei necunoscute prin păstrarea propriilor principii etice şi morale. Mai întâi se izbeşte de şocul şantajului la care este supus, sentimentul fiind urmat ulterior de teamă şi înfricoşare. Disperarea de care este cuprins îl copleşeşte, determinându-l să săvârşească fapte imprudente, neştiind totodată că toate persoanele influente prezente erau părtinitoare la viitoarea crimă. Apoi, dezamăgit şi scârbit totodată de toţi cei implicaţi în mârşâvia pe care este obligat să o sâvârşească, protagonistul găseşte ajutor în personalul hotelului unde se desfăşoară acţiunea. Astfel se dovedeşte că simplitatea omului modest este mai presus de succesul celor puternici. În ceea ce priveşte protagonistul, acesta este ancorat într-o situaţie-limită, tensionată care îl supune la trăiri extreme, soarta fiicei sale depinzând de uşurinţa de se preta mizeriilor societăţii, însă, în ciuda presiunilor şi a pericolului în care se află fetiţa, Watson găseşte un mijloc care duce la soluţionarea problemei, păstrându-şi conştiinţa curată şi recuperându-şi fiica teafără. Mai mult decât atât, din dorinţa de a acţiona conform conduitei sale etice şi morale, protagonistul îi face cunoscută problema guvernantei, ajutând-o astfel să descopere adevăratul soţ alături de care trăieşte. Finalul este unul deschis, lăsând o liberă interpretare spectatorului, care, în mod inevitabil, poate intui un sfârşit pedepsitor al nelegiuiţilor, binele fiind victorios în faţa răului.

În ceea ce priveşte jocul actoricesc, Depp transmite publicului intensitatea emoţiilor şi a tensiunii unui tată aflat într-o situaţie neobişnuită şi periculoasă. Mişcarea scenică, gesturile şi grimasele acestuia sunt, în acest film, mai presus de cuvinte, accentuând o forţă emoţională care implică spectatorul în acţiunea dramatică, trezindu-i curiozitatea şi interesul. Mai exact, Depp se angajează atât de mult în redarea acestui rol încât îl determină pe cel ce vizionează să participe alături de el la evenimentele desfăşurate, ceea ce face remarcabilă prezenţa acestuia în planul principal al acţiunii.

The Brave (Preţul morţii) 1997

În derularea actvităţii actoriceşti întreprinse de Johnny Depp, iată-ne ajunşi într-o etapă în care acesta se angajează nu numai ca actor, ci şi ca regizor într-o dramă a unui fost puşcăriaş ce se desprinde dintr-un tablou colorat şi mizer totodată al pieilor roşii din America Latină.

Tema filmului se naşte din disperarea omului de a scăpa de sărăcie şi de a-şi ajuta familia, protagonistul, Raphael, fiind prototipul părintelui capabil de sacrificiul suprem de dragul copiilor şi soţiei. Din dorinţa de a se revanşa faţă de cei dragi cărora le-a pierdut încrederea în urma unui trecut în care a căzut în patima alcoolului, dar şi în care şi-a pierdut ani fiind în închisoare, pricinuindu-le suferinţă mai ales copiilor din cauza absenţei îndelungate, Raphael porneşte în căutarea unui loc de muncă. Cu toate acestea, viaţa nu se dovedeşte a fi mai îngăduitoare nici de această dată, întâlnind un bătrân excentric (Marlon Brando) care îi propune să se lase ucis într-un film în schimbul a 50 000 de dolari, deşi recunoaşte că viaţa unui om nu poate fi cumpărată, însă degradarea societăţii umane ajunge să constrângă individul până la vânzarea propriei vieţi. În acest sens este relevantă atât replica bătrânului McCarthy: “Ştii, e insultător să pui preţ pe viaţă, dar dacă spunem lucrurilor pe nume...” cât şi cea a protagonistului care i-i se adresează preotului spunând: “ Nu, părinte. Mi-am vândut trupul ca o târfă”; mai mult decât atât Raphael nu se mulţumeşte cu asta, ci îi indică preotului realitatea făcând referire la ipocrizia oamenilor prin afirmaţia “Biserica iartă târfe în fiecare zi.” Tot în acest sens se desprinde discursul din timpul spovedaniei când îi mărturiseşte preotului ceea ce avea să facă din dragoste pentru familie: “În câteva zile vor distruge tot satul. Ce se întâmplă atunci? Unde se duc Rita şi copiii? Biserica le va cumpăra o casă? Poate guvernul?”. Sătul de condiţiile mizere în care îşi creşte copiii, dar şi presionat de faptul că o mare companie urma să demoleze rezervaţia de indieni în care locuieşte, protagonistul acceptă propunerea bătrânului, având la dispoziţie o săptămână în care să se bucure alături de familie. Odată scurs acest răgaz, Raphael îşi îndeplineşte misiunea, demonstrând curajul de care este capabil, tema filmului construindu-se în jurul spuselor bătrânului McCarthy: “Măsura finală a curajului este aceea de a sta drept  în faţa morţii.”

Aşadar, protagonistul se dovedeşte a fi unul demn şi înzestrat cu un curaj ce depăşeşte limitele umane fireşti, urmând prin hotărârea luată îndemnul soţiei: “Dacă vrei să-ţi ajuţi familia, mai întâi trebuie să o iubeşti!”. În ciuda luptei pe care o duce cu sine de la întâlnirea cu bătrânul până în momentul concret al renunţării la viaţă de dragul celorlalţi, el îşi acceptă soarta în cele din urmă, dar nu înainte de a-şi încheia socotelile cu familia, prietenii şi duşmanii săi. Aşadar, Raphael este personajul care se află situat între cele două orizonturi ale umanităţii: Eros şi Thanatos. Prin ceea ce numeşte preotul Stratton “sinucidere”,  eroul dă dovadă de o incredibilă depăşire a propriilor limite din dragoste veritabilă şi necondiţionată pentru copii şi soţie, arătându-şi regretul pentru faptele din trecut şi dorinţa de a le recâştiga afecţiunea şi încrederea.

Şi de această dată Johnny Depp se dovedeşte capabil de a pătrunde în totalitate în pielea personajului interpretat, dând contur unei drame care, prin intensitatea trăirilor şi a suferinţei personajului său, redă tensiunea de pe câmpul de luptă din interiorul unui părinte dispus să renunţe la viaţă pentru a asigura un viitor propriei familii. Totodată interpretarea lui lasă un gust amar în urma vizionării, dând frâu liber percepţiei asupra celor două coordonate în jurul cărora gravitează umanitatea. Mai mult decât atât, dincolo de această problematică abstractă, ne reaminteşte că diferenţa dintre păturile sociale nu afectează omul numai din punct de vedere material, ci are puterea de a vinde şi cumpăra vieţi, de a distruge măruntele bucurii ale omului obişnuit, banul fiind cel care de multe ori nu ne gestionează numai existenţa, ci şi trecerea în nefiinţă. În ciuda acestor concluzii pe care povestea acestui personaj ni le transmite, este necesar să sesizăm faptul că aparent lăcomia îl împinge pe Raphael la moarte, însă în esenţa acestei decizii stă de fapt o dragoste nemărginită pentru familie, iar fapta lui este în fond o dovadă de curaj nebănuită care-i schimbă eticheta din delicvent în erou. Tocmai din acest punct de vedere, Depp se remarcă de această dată nu numai ca actor, ci şi ca regizor şi scenarist.

Sleepy Hollow 1999

Inspirându-se din celebra legendă a călăreţului fără cap potrivit căreia un mercenar angajat de către trupele britanice pentru a lupta în America în 1776 şi-a pierdut viaţa în apropierea localităţii Sleepy Hollow, capul său fiind spulberat în urma unei lovituri de tun, Tim Burton o adaptează scenariului său, alegându-l din nou ca protagonist pe Johnny Depp.

Acesta din urmă deţine rolul unui comisar cu o viziune modernistă asupra realităţii istorice din care face parte şi care este trimis în localitatea Sleepy Hollow cu scopul de a desluşi misterul crimelor petrecute. Pătrunzând într-o atmosferă sinistră, Ichabod Crane, tiparul omului căruia poveştile fantastice îi sunt străine şi indiferente, este pus în faţa unor morţi enigmatice care deţin un element comun: tuturor victimelor le este retezat şi luat capul. Suspansul se datorează misterului menţinut pe parcursul acţiunii, însă finalul elucidează cauza crimelor comise, demonstrând totodată existenţa legendarului călăreţ, care îşi recuperează capul şi liniştea veşnică, pădurea sumbră devenind o primăvară vie şi luminoasă.

În ceea ce priveşte protagonistul, el este modelul omului pregătit să păşească în secolul XX, fiind un intelectual inspirat al epocii sale care refuză cu vehemenţă să accepte verosimilitatea unei legende. Caracterul pueril şi ingenuu de care dă dovadă la început nu-i serveşte la soluţionarea cazurilor de deces din Sleepy Hollow, în timp ce  apariţia călăreţului în deplinătatea privirii sale îl frapează, trădând lipsa temerităţii masculine din construcţia lui ca personaj. Cu toate acestea, odată cu acceptarea situaţiei, Ichabod conştientizează faptul că numai o abordare potrivită a acesteia poate duce la rezolvare. Deşi cuprins de îndoieli în ceea ce priveşte onestitatea şi inocenţa fetei de care se îndrăgosteşte, ajunge în cele din urmă să depăşească aparenţele incriminatorii. Ajungând aşadar la personajul vinovat de reînsufleţirea călăreţului fără cap, comisarul izbuteşte să-i curme înverşunarea sluţeniei demonice, mama vitregă a fetei fiind pedepsită prin sfârşitul alături de călăreţ în lumea morţilor. Mai mult, este necesar să constatăm aspectul umoristic prin care Depp animează atmosfera sinistră în care se desfăşoară acţiunea, desprinzându-se din cadru şi individualizându-se de celelalte personaje tocmai din acest motiv. Totuşi, laşitatea şi umorul umanizează personajul şi-l integrează în decorul funebru accentuat de cromatica obscură specifică lui Burton.

Astfel, „Sleepy Hollow” este o producţie cinematografică ce întăreşte şi susţine izbânda colaborării fructoase dintre Depp şi regizor mulţumită căreia actorul s-a afirmat de-a lungul timpului, devenind cunoscut pentru rolurile neobişnuite din filmele aflate sub regia lui Burton.  

Blow (Visul alb) 2001

Tragedia pe baza căreia prinde contur existenţa lui George Jung, un nom care a căutat cu orice preţ să se îmbogăţească, deschide filmul "Blow" regizat de Ted Demme, avându-l în rol principal pe Johnny Depp.

Incipitul acţiunii constă în prezentarea copilăriei protagonistului, perioadă în care neînţelegerile din familie survin din lipsa banilor, teama de a fi sărac transformându-se în ambiţia de a agonisi averi care să-l îndepărteze cât de mult de posibilitatea de a se prăbuşi vreodată: „Voi fi sărac? Nu vreau să fiu niciodată sărac!” îi spune micuţul George tatălui său. Această replică se dovedeşte a fi anticipatoare faptelor ce urmează a se derula mai departe.

Odată cu plecarea lui în California însoţit de prietenul său Tuna, George se lasă pradă unei vieţi ademenitoare prin libertinajul, lipsa de inhibiţii şi îndrăzneala tinerilor datorate probabil în cea mai mare parte consumului de droguri de-a lungul plajei californiene: „California era ceva ce nu mai văzusem până atunci. […] Şi toată lumea se droga.” În această conjunctură cei doi se implică în vânzarea de marijuana, legând pe de-o parte prietenii bazate pe interesul comun al banilor, iar pe de alta cunoscând sentimentul iubirii alături de Barbara, care-i devine complice în vânzarea drogurilor, dar care va muri răpusă de cancer. În ciuda împrejurărilor nefavorabile în care cei doi se îndrăgostesc, iubirea lor este una sinceră şi devotată, fapt demonstrat de George care, deşi este prins, îşi plăteşte cauţiunea, devenind un fugar de dragul femeii iubite alături de care rămâne până la sfârşitul zilelor. După decesul Barbarei, George le face o vizită părinţilor, tatăl fiind încântat de întalnirea fiului, dar nu şi mama care îl denunţă, George ajungând încarcerat. Aici îl cunoaşte pe Diego, care îi propune să înceapă traficul de cocaină odată cu ispăşirea pedepsei din penitenciar. Desigur că protagonistul nu întârzie să accepte oferta colegului său de celulă, intrând într-o nouă etapă a delicvenţei, însă de data aceasta mult mai serioasă şi riscantă privind lumea interlopă cu care colaborează: „Am intrat licenţiat în marijuana şi am ieşit cu doctoratul în cocaină.”. La fel ca şi prima experienţă trăită, George se mai îndrăgosteşte o dată, însă de o femeie croită pe măsura mediului în care pătrunde: „Mirtha a devenit partenerul meu. Frumoasă, pasională... şi la fel de nebună ca şi mine. Putea petrece ca un bărbat şi iubi ca o femeie.”. Cei doi se căsătoresc, începând totodată să cunoască ascensiunea în afaceri: „ Aveam lumea la picioare. Eram tineri, bogaţi şi îndrăgostiţi. Nimic nu ne putea opri.”. Odată cu apariţia Mirthei, scenariul îşi redirecţionează atenţia mai mult înspre tema familiei şi a spiritualităţii protagonistului, planul drogurilor devenind unul secundar. Apariţia fiicei în viaţa lui George Jung îi determină revizuirea priorităţilor, fapt pentru care, odată dat la o parte de asociaţii săi, acesta decide să se retragă bucurându-se de familia întemeiată, însă soţia lui nu acceptă în totalitate desprinderea de lumea haotică a drogurilor, invitând la ziua de naştere a lui George vechi asociaţi şi prieteni alături de care petrecerea gravitează în jurul consumului de narcotice. Fiind anunţate autorităţile, lumea prezentă la aniversarea protagonistului este asaltată, acesta fiind arestat din nou. Pentru a doua oară devine un fugar, însă Mirtha are grijă să-l trimită în închisoare deoarece rezervele financiare ale lui George îi fuseseră confiscate de statul Panama din cauza naţionalizării. După un timp petrecut după gratii, aceasta îşi vizitează soţul pentru a-l înştiinţa de divorţ. Văzându-şi fetiţa, căreia altminteri îi spusese că este inima lui, privirea tatălui se înduioşează, fiind cuprins de amărăciune văzând refuzul fiicei sale de a comunica cu el după ce o dezamăgise prin absenţă. Odată ieşit din închisoare singura ambiţie înrădăcinată în sufletul lui George rămâne recâştigarea dragostei şi încrederii copilului său. Eforturile sale nu sunt în zadar, însă, hotărât fiind să mai încerce o singură mişcare în traficul de narcotice pentru a avea posibilitatea de a pleca cu fetiţa ca să-şi refacă viaţa, asociaţii săi îl trădează pentru a-şi salva ei înşişi pielea. Fiind condamnat la şaizeci de ani de detenţie, tatăl îşi dezamăgeşte din nou fiica, lăsând-o să îl aştepte în van. Suferinţa pricinuită tatălui şi copilului său devin singurele motive care-i vor mistui sufletul de-a lungul timpului petrecut în puşcărie, exprimându-şi regretele printr-un mesaj destinat părintelui îndurerat: „Îţi aduci aminte şi când mi-ai spus că banii nu sunt reali? Ei bine, bătrâne... am 42 de ani şi în sfârşit am realizat ceea ce ai încercat să-mi spui de atâţia ani. Îm sfârşit am înţeles. Eşti cel mai grozav, tată! Mi-aş fi dorit să fi făcut mai multe lucruri pentru tine. Mi-aş fi dorit să avem mai mult timp.”

Sfârşitul poveştii acestui om care credea cu tărie în ideea conform căreia banul este cel care asigură consistenţa unei familii îl surprinde în decorul sumbru al penitenciarului luminat de ultima speranţă nepieritoare de a-şi revedea fiica într-o bună zi.

Dramatismul acestui final implacabil este comasat în concluziile protagonistului într-un moment de conştientizare a caracterului ireversibil al evenimentelor scăpate de sub control: „Ce schimbată şi ireparabilă a devenit viaţa mea...[...] Viaţa trece pe lângă majoritatea oamenilor în timp ce aceştia îşi fac planuri măreţe. În viaţa mea am lăsat părţi din inimă aici şi acolo...şi acum nu mi-a mai rămas destulă inimă să mă ţină în viaţă. Dar zâmbesc totuşi ştiind că ambiţia mea a întrecut cu mult talentul meu. Nu mai erau cai albi şi femei frumoase la uşa mea.” În aceste ultime replici se evidenţiază limpede mesajul moralizator al producţiei în care Depp surprinde spectatorii prin autenticitatea şi profunzimea jocului actoricesc. Prin urmare, pătrunderea în povestea lui George Jung este atât de lăuntrică încât actorul pare să o asimileze întru totul, împărtăşind dincolo de ecran zbuciumul interior, frământările, dezolarea protagonistului.

Mai mult decât atât, nu este de ignorat viziunea regizorială a anilor ’70, ’80, filmul reflectând cu precizie moda şi stilul de viaţă corespunzătoare acelor ani, dovedind prin exemplul lui George Jung că banul adeseori este sursa ambiţiei, a prieteniilor şi iubirilor lipsite de temelii, având puterea de a distruge vieţimai devreme sau mai târziu.

Charlie and the Chocolate Factory (Charlie şi Fabrica de Ciocolată) 2005

Iată că în anul 2005 ne este dat să ne lăsăm cuprinşi de farmecul poveştii lui Charlie şi a lui Willy Wonka în spatele căreia reîntâlnim conlucrarea între Depp şi Tim Burton, dovedindu-se a fi un succes aşa cum ne-am obişnuit de fiecare dată.

Contextul în care Wonka prinde viaţă este cel clasic: Charlie este un copil sărac care găseşte tichetul auriu prin noroc, în timp ce copiii ceilalţi îl obţin fie prin lăcomie, ie prin mijloace necinstite. Cei cinci copii invitaţi să viziteze misterioasa fabrică de ciocolată sunt nevoiţi să treacă prin încercări menite să-i selecteze spre câştigarea meritului asupra marelui premiu. Odată cu desfăşurarea vizitei, patru dintre ei sunt eliminaţi din joc de propriile aspecte negative ale personalităţii lor, în timp ce Charlie, prin simplitate şi bun-simţ, îşi câştigă dreptul de a primi în dar întreaga fabrică. În paralel este narată copilăria marcantă a lui Wonka care explică într-o oarecare măsură drumul urmat ulterior spre succesul fabricării ciocolatei în întreaga lume.

Interpretându-l pe Wonka, Depp îi dă un contur straniu, neobişnuit, făcându-l să pară uneori nebun. Înzestrat cu un fler deosebit, cu eleganţă în gesturi şi cu o atitudine degajată, viclean şi misterios totodată, personajul iese din tiparul firescului, devenind o dovadă a potenţialului creator deppian. Deşi nu este un model al perfecţiunii, o imagine ideală a altruismului, a bunătăţii şi gingăşiei, a banalului idol al copiilor,  atrage simpatia spectatorilor tocmai din princina dozei de nebunie pe care i-o oferă Johnny Depp cu o măiestrie de neegalat. Fiind un erou echilibrat în ceea ce priveşte multitudinea aspectelor umane care îl caracterizează, Wonka este o reflectare a smintelii aparente care îl menţine totuşi în planul feeric al poveştii, individualizându-l în acelaşi timp în rândul personajelor fictive iubite de copii.

În altă ordine de idei, Wonka este personajul în jurul căruia se desfăşoară întreaga poveste, influenţând cu vehemenţă efectul producţiei cinematografice asupra publicului. Deşi titlul nu-l aminteşte, Willy Wonka devine protagonistul care gestionează soarta copiilor în funcţie de meritele câştigate, însă, la sfârşitul filmului Charlie este cel care preia frâiele acţiunii, devenind viitorul proprietar al fabricii de ciocolată sub îndrumarea acestuia.

Caracterul excentric prin care se evidenţiază, misterul pe care îl emană şi complexitatea prin care se afirmă sunt elemente de noutate în cursul cinematografic modern surprinzând publicul prin amprenta personală a actorului specifică tuturor personajelor lui.